Descriere
Fosforul (din cuvintele grecești „phos”= lumină și „pherein”= a purta) este un element din tabelul periodic având simbolul P și numărul atomic 15.
Fosforul a fost descoperit în anul 1669 de către alchimistul german Hennig Brand din Hamburg. Acesta a supus niște reziduuri de urină la un proces de calcinare în retortă, în absența aerului. Fosfații din urină au suferit un proces de reducere sub influența carbonului format prin piroliza resturilor organice conținute. Hennig a descoperit proprietatea fosforului de a lumina în întuneric cu lumină albastră, numindu-l „foc rece”.
Ulterior, J. Kunckel în Germania și R. Boyle în Anglia redescoperă procesul de obținere.
A. Lavoisier intuiește pentru prima dată că fosforul este un element chimic.
I. Gahnn (1770), iar apoi Scheele (1777) semnalează prezența elementului în oase.
Fosforul nu poate exista liber în natură deoarece are o mare afinitate pentru oxigen.
Se găsește numai sub formă de compuși, mai ales fosfați.
Principalul mineral care conține fosfor este apatitul.
Totodată se află în corpul plantelor și animalelor sub formă de combinații anorganice (carapacea scoicilor, oasele vertebratelor) și sub formă de compuși organici (sânge, creier, păr, fibre musculare, gălbenuș de ou, lapte).
Fosforul apare în mai multe modificații alotrope fundamentale, cum ar fi: fosfor alb, roșu, negru și violet, cele mai importante forme fiind fosforul alb și fosforul roșu.
Simptomele carenței de fosfor apar la început pe frunzele mature: coloraţii pe frunze şi tulpini, de la roşu pal, roşu-violet, până la vişiniu închis.
În general, simptomele sunt asemănătoare cu cele ale carenţei de azot.
Frunzele tinere sunt înguste şi mici, au culoarea închisă cu o tentă albastru-verzuie, purpurie uneori pe limb şi necroze pe marginea acestuia.
Au loc creşteri debile ale rădăcinii, iar tulpinile sunt subţiri şi erecte, cu ramificaţii puţine şi scurte.
Survine desfrunzirea prematură, iar înmugurirea şi înflorirea sunt întârziate.
Carenţele de fosfor pot să apară încă din primele faze de vegetaţie, chiar din a doua săptămână de la răsărire, deoarece fosforul aflat în albumenul seminţei se epuizează în primele 7 zile.
Absorbţia deficitară a fosforului se manifestă cel mai des la plantele tinere, după perioade prelungite de vreme rece.
Plantele care suferă de lipsa de fosfor în toamnă, vor avea un sistem radicular slab dezvoltat, iar uneori, primăvara, se poate observa fenomenul de “descălţare” a culturilor.
Temperaturile scăzute din toamnă şi stagnările de apă pe solurile slab permeabile, conduc la instalarea carenţei de fosfor.
Fosforul aflat în sol sub formă organică sau minerală este mai mult sau mai puţin asimilabil de către rădăcinile plantelor. Este un element foarte bine fixat de particulele de sol, migrarea acestuia în plante fiind dificilă, în special pe solurile argiloase.
RECOMANDĂRI:
Pe solurile acide se va aplica fosfat bazic sau mineral, iar pe cele neutre şi alcaline superfosfat, iar administrarea îngrăşământului se va face cât mai aproape de rădăcina plantelor.
Nefertilizarea cu fosfor a solurilor slab aprovizionate cu acest element, afectează puternic producţia finală.
Pe solurile bazice sau neutre, îngrăşămintele cu aplicare în primăvară pot fi sub formă de sulfat de amoniu, pe solurile acide se recomandă aplicarea de amendamente calcice.
Fosforul este important pentru o bună dezvoltare a rădăcinii.