CULTURA CARTOFULUI

Cartoful este o plantă anuală, cu rădăcină fibroasă, ramificată, cu putere mare de absorbţie şi cu tulpini subterane (stoloni şi tuberculi).

Stolonii sunt ramificaţii ale tulpinii subterane, îngroşaţi şi suculenţi iar tuberculii sunt organe ale plantei în care se acumulează mari cantităţi de substanţe de rezervă.

Frunzele sunt compuse, imparipenat-sectate, cu foliole de mărimi diferite, dispuse alternativ. 

Florile sunt grupate în cime, iar corola are culori variate (albă, violacee, albastră, roză-violacee, gălbuie).

Fructul este o bacă sferică şi nu este comestibilă.

 

Soiurile de cartofi sunt clasificate după trei aspecte principale – perioada de vegetaţie (grupa de maturitate), calitatea tuberculilor şi modul de utilizare.

După perioada de vegetaţie (grupa de maturitate):

• soiuri timpurii, cu perioada de vegetaţie de până la 90 zile
• semitimpurii, cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 90 şi 110 zile
• semitârzii, cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 110 şi 130 zile
• târzii, cu perioada de vegetaţie de peste 130 zile

După calitatea tuberculilor:

• Clasa A – puţin făinoşi, folosiţi în general la salată, nu se sfărâmă la fierbere şi au consistenţă tare
• Clasa B – tuberculi puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere sau crapă puţin uneori, sunt consistenţi
• Clasa C – tuberculi făinoşi, cu o consistenţă redusă, care crapă în timpul fierberii
• Clasa D – foarte făinoşi, se sfărâmă complet în timpul fierberii şi au consistenţă redusă, sunt utilizaţi în industria amidonului.

Epoca de plantare

Perioada optimă de plantare se stabileşte astfel încât plantarea să aibă loc cât mai devreme posibil, condiţiile termice şi de umiditate a solului să permită o răsărire cât mai rapidă, iar creşterea şi dezvoltarea plantelor, respectiv formarea producţiei să se încadreze în perioade cu condiţii climatice favorabile.

Plantarea trebuie începută când temperatura solului pe adâncimea de 10-15 cm ajunge la 6-8°C. Pregătirea materialului de plantat primăvara este obligatorie, indiferent de lucrările de condiţionare efectuate toamna sau în timpul depozitării.

Tuberculii neîncolţiţi se plantează până la 20 martie în zona de câmpie, până la 10-15 aprilie în zonele de deal şi până la sfârşitul lunii aprilie în depresiuni, în funcţie de temperatură şi precipitaţii.

Înainte de începerea lucrărilor de condiţionare, primăvara se va ridica temperatura masei de tuberculi din spaţiile de depozitare la valori de 10-12°C pentru a reduce vătămările mecanice. Dacă materialul de plantat s-a păstrat bine şi se cultivă mai multe soiuri cu precocităţi diferite, pregătirea materialului şi plantarea trebuie începută cu soiurile cu perioadă de vegetaţie mai lungă.

Sortarea şi calibrarea sunt două lucrări care se fac obligatoriu. Prin sortare se elimină tuberculi bolnavi, se reduc sursele de infecţie şi golurile în cultură. Materialul de plantat scos umed, de la locul de depozitare, trebuie zvântat înainte de începerea lucrului. Cu ocazia sortării se rup colţii mai mari de 3-4 cm şi se elimină eventualele corpuri străine rămase în masa de tuberculi. Calibrarea se face cu scopul realizării unui material de plantat uniform ca mărime, care să permită stabilirea corectă a densităţii de plantare, reducerea normei de plantare, reglarea corectă a maşinilor de plantat, în vederea asigurării unei plantări şi răsăriri uniforme.

Operaţiunea de calibrare constă în separarea tuberculilor pe loturi uniforme ca mărime. Densitatea culturii se va stabili diferenţiat, în funcţie de mărimea materialului de plantat, ambele determinând mărimea normei de plantare.

Pentru cartofii timpurii, distanţa între rânduri este de 60 de centimetri. Pe terenuri nisipoase, distanţa dintre rânduri ar trebui să fie mai mare, ajungând până la 70 de cm. Distanţa între tuberculi pe rând este cuprinsă între 19 şi 27 cm.

 

Important! Rotaţia culturilor!

Cartoful nu se cultivă după alte solanacee. Se recomandă rotaţia de patru ani, dar se poate folosi şi rotaţia de trei ani sau doi ani, dacă nu s-a semnalat atac de nematozi. Cele mai bune premergătoare pentru cartof sunt: gramineele, cereale păioase, trifoiul, lucerna, leguminoase anuale, porumb, vărzoase, in, floarea-soarelui, rădăcinoase sau plante bulboase. Nu este recomandată ca plantă premergătoare sfecla de zahăr. În cazul cartofului, nu se recomandă monocultura.

 

COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR

La cultura cartofului trebuie să se acorde o atenţie deosebită procesului prevenirii şi combaterii bolilor şi dăunătorilor specifici acestei culturi. La cartof, din cauza înmulţirii vegetative, calitatea materialului de plantat determină în foarte mare măsură starea fitosanitară a culturii, nivelul şi calitatea producţiei realizate, deoarece majoritatea bolilor şi dăunătorilor se transmit de la un an la altul, în primul rând, prin materialul de plantat infectat.

Afidele produc cartofului daune semnificative, având un impact direct asupra proceselor fiziologice ale plantelor. Infestarea puternică produce modificări severe ale ţesutului sau chiar moartea acestuia; de asemenea, afidele în procesul hrănirii produc daune indirecte: reducerea rezistenţei plantelor faţă de temperaturile scăzute, reducerea gradului de utilizare a luminii şi a ratei de asimilaţie a frunzelor, etc.. Virulenţa atacului şi pagubele produse culturii sunt însă diferite în funcţie de condiţiile specifice din fiecare zonă şi an de cultură, precum şi de particularităţile biologice ale fiecărui agent.

 

COMBATEREA BOLILOR

Printre bolile care produc pagube deosebite în cultura cartofului se numără mana şi alternarioza, prima cu importanţă în zonele mai reci şi umede din ţară, iar cea de a doua pentru zonele mai călduroase din zona de câmpie.

MANA CARTOFULUI

Boala este produsă de ciuperca Phythophthora infestans. Recunoaşterea bolii se face de către cultivator, prin observaţii în parcelă, iar tratamentul începe la primele manifestări sau la avertizare. De obicei, infecţia primară are loc în condiţii favorabile la 35-40 zile de la plantare în câmpia Transilvaniei şi cu 7-15 zile mai târziu în zonele de câmpie. Soiurile de cartof diferă mult în ceea ce priveşte rezistenţa tuberculilor la mană, dar nivelul acestei rezistenţe nu este strâns corelat cu rezistenţa foliajului. Frecvenţa tuberculilor infectaţi depinde şi de rezistenţa soiului şi de momentul infectării, tuberculii tineri nematurizaţi fiind cei mai vulnerabili. Agentul patogen iernează în tuberculii infectaţi, de la care se produce infecţia primară în anul următor, dar în cazul înmulţirii sexuate, oosporii pot ierna şi pe resturile vegetale ale plantelor bolnave sau în sol. Boala apare mai întâi pe frunze, apoi pe tulpini şi în final şi pe tuberculi. Aceştia sunt infectaţi prin sporii care sunt spălaţi de pe organele aeriene şi antrenaţi cu apa în sol. În tubercul boala pătrunde prin ochi, lenticele sau răni. Cu cât tuberculii se găsesc mai aproape de suprafaţa solului şi cu cât bilonul este mai mic, cu atât sunt mai expuşi infecţiei.

 

SIMPTOMELE ATACULUI MANEI PE PLANTA DE CARTOF:

SIMPTOMELE MANEI CARTOFULUI PE FOLIAJ

Primele simptome apar în luna iunie sub forma unor pete mici, decolorate, untdelemnii. Aceste pete, circulare sau neregulate, în condiţii de umiditate ridicată se extind rapid, putând distruge foliajul în 7-10 zile. În asemenea condiţii, leziunile sunt brune şi înconjurate de o zonă de câţiva milimetri de culoare galben-verzuie. În condiţii de umiditate ridicată, pe partea inferioară a frunzelor, în dreptul acestor zone se observă un puf alb strălucitor, format din conidiofori şi conidii, sporii ciupercii. Când temperatura şi umiditatea sunt favorabile, ciuperca înaintează în ţesuturile frunzei şi chiar fructifică, fără a se observa simptome la exterior. Localizarea simptomelor pe vârful plantelor sau mai jos, depinde de vreme. Viteza de înaintare a unei leziuni variază în funcţie de temperatura şi rezistenţa soiului, dar se apreciază că o singură infecţie poate distruge în 10-15 zile jumătate dintr-o foliolă. Dacă intervin câteva zile cu vânt uscat, leziunile pot fi uscate, foliolele distruse de ciupercă pot să cadă de pe plantă şi în absenţa unor noi infecţii, mana poate fi oprită pentru un timp, ciuperca trăind în leziunile de pe tulpini.

 

SIMPTOMELE MANEI CARTOFULUI PE TULPINI

Această formă de atac a devenit frecventă în ultimii ani. Leziunile apar ca urmare a unei infecţii directe sau ciuperca ajunge de pe frunzele bolnave şi se prezintă sub forma unor pete brune. Necrozele apar în jumătatea superioară a tulpinilor, sub primul etaj de frunze. Pericolul acestei forme constă în faptul că este greu de observat, dar şi de tratat cu fungicide. În plus, aici ciuperca supravieţuieşte în condiţii de secetă şi temperaturi ridicate (spre deosebire de frunze), ceea ce asigură sporularea şi reînceperea bolii, când condiţiile devin favorabile. Sporii formaţi pe aceste leziuni sunt uşor antrenaţi de apa care se prelinge pe tulpini şi ajung la tuberculi.

 

SIMPTOMELE MANEI CARTOFULUI PE TUBERCULI

Sporii, spălaţi de apă de pe frunze şi tulpinile atacate, infectează tuberculii mai ales dacă nu sunt bine acoperiţi cu pământ sau la recoltare, când mai există plante atacate. Ciuperca pătrunde prin ochi, lenticele şi răni. În primele faze ale atacului, forma şi consistenţa tuberculilor nu se modifică. După perioade mai lungi sau mai scurte, în funcţie de temperaturi, apar zone adâncite de formă ovală sau neregulată. Pe măsură ce înaintează ciuperca, tuberculii devin tari, aproape casanţi. Ţesuturile atacate sunt de culoare brun ruginie, de culoarea castanelor. Ciuperca înaintează în zona sănătoasă sub forma unor fire brune, ce pot fi observate prin transparenţa unei felii subţiri de tubercul din partea recent invadată. Împotriva manei se recomandă ca primul tratament să se aplice la îmbobocirea plantelor, al doilea după 10-12 zile de la primul şi în continuare după fiecare ploaie sau după fiecare udare. Când ploile alternează cu temperaturi ridicate numai produsele sistemice sunt cele care asigură protecţie eficientă şi pentru aceasta nu trebuie respectat un interval 17 de 14 zile între stropiri, ci al II-lea tratament trebuie aplicat la 10-12 zile. Produsele sistemice trebuie folosite în perioada creşterii active a plantelor, deoarece suprafaţa foliară se poate dubla într-o săptămână. În această perioadă, tratamentul cu un fungicid de contact, la sfârşitul celor şapte zile (care este intervalul de repetare a tratamentului cu fungicide de contact), lasă netratată jumătate din plantă. Irigarea cartofului, la rândul ei, indiferent dacă se face pe brazde sau aspersiune, măreşte posibilitatea de atac a acestui agent patogen, iar dintre metodele de irigare, cea prin aspersiune măreşte gradul de risc. Este de reţinut faptul că temperaturile cuprinse între 15 şi 21°C sunt cele mai favorabile pentru dezvoltarea leziunilor şi sporulare, iar perioada cu umiditate pe frunze (rouă sau ploaie) de peste 6 ore este favorabilă producerii de noi infecţii. Cele mai eficace mijloace de păstrare a unei culturi sănătoase le constituie însă cele preventive, iar dintre acestea, le constituie anticiparea apariţiei infecţiei secundare (care stau la îndemâna fiecărui cultivator). Aceasta se face pe baza cunoaşterii condiţiilor de mediu care favorizează infecţia plantelor cu sporii ciupercilor. Astfel pentru zonele mai reci şi umede, condiţii propice pentru mană sunt atunci când picăturile de apă se menţin 4-5 ore pe frunze, iar temperatura aerului este cuprinsă între 15-20°C. Pentru zonele din sud, astfel de condiţii se întrunesc când plouă abundent, apare ceaţa şi se menţine 2-3 zile până la orele 10-12, iar temperatura din aer nu depăşeşte 20°C. În astfel de situaţii trebuie efectuat un tratament preventiv, chiar dacă nu s-au observat manifestări ale bolii. Pe lângă condiţiile de climă, care favorizează apariţia manei, un rol important îl deţin şi măsurile agrotehnice aplicate incorect, fertilizarea abundentă şi neechilibrată (în special cu azot), densitatea prea mare pe rând şi între rânduri (care împiedică circulaţia aerului şi uscarea mai rapidă a frunzelor), un grad ridicat de îmburuienare şi cultivarea de soiuri sensibile.

 

ALTERNARIOZA CARTOFULUI (Alternaria solani)

Pătarea brună a frunzelor sau arsura timpurie – este o boală răspândită în culturile de cartof, dar nu în formă epidemică şi nu la nivelul de manifestare al manei. Alternarioza este principala boală care atacă cartoful în zonele calde şi cu precipitaţii puţine, adică acolo unde sunt şi zonele cu suprafeţe mai mari ocupate de cartof timpuriu. Boala este produsă de specii ale genului Alternaria solani: A. porri şi A. tenuis. Pierderile cauzate de alternarioză prin atacarea foliajului se pot ridica la 20-50%. Boala apare la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, prin prezenţa pe frunze a unor pete necrotice circulare bine definite, de mărimi variabile, localizate îndeosebi spre vârful foliolei, prezentându–se ca nişte inele concentrice cu diametrul de 1-2 cm (A. porri) şi 1-2 mm (A. tenuis). Recunoaşterea bolii se face uşor de către cultivator prin observarea petelor care apar pe frunze. Astfel, începând cu sfârşitul lunii mai şi uneori în primăverile călduroase, chiar mai devreme (1-2 săptămâni după răsărire), pe frunzele de la baza tulpinii apar pete circulare sau ovale, colţuroase, cu inele concentrice de culoare brună închis şi cu diametrul de 1-2 cm. Pe măsura creşterii plantelor şi 18 intensificării atacului, boala urcă pe etajele superioare, ocupă întreg limbul foliar şi plantele îşi reduc capacitatea de asimilaţie. Se recomandă o rotaţie de 2-3 ani, cu soiuri relativ rezistente, evitarea irigării când vremea este rece şi înnorată, folosirea seminţei certificate; alternarioza este mai frecventă când plantele sunt stresate de alte boli, insecte sau condiţii de mediu, de aceea trebuie plantaţi doar tuberculi sănătoşi, liberi de alţi agenţi patogeni. Alternarioza este încurajată de vârsta plantelor şi de condiţiile de climă specifice, cum ar fi temperaturile ridicate (20-25°C) însoţite de umiditate în timpul nopţii. Alternanţa perioadelor umede şi însorite este favorabilă pentru dezvoltarea conidiilor şi sporulare. Sporii sunt împrăştiaţi de vânt şi stropii de ploaie. Agentul patogen iernează în resturi vegetale, sol, tuberculi infectaţi şi alte solanacee. Practicile culturale ca: rotaţia, îndepărtarea şi arderea resturilor de plante infectate, eradicarea buruienilor gazdă, ajută la reducerea nivelului inoculului. Dacă A. solani se găseşte pe resturile aflate în câmp de la un sezon la altul, atunci rotaţia cu culturi non-gazdă (cereale, porumb, soia) reduce cantitatea de inocul iniţial disponibilă pentru iniţierea bolii. Boala progresează rapid când vremea umedă şi cea uscată alternează, situaţie care în sudul ţării este creată în condiţii de secetă prin irigare. Trebuie urmărită cu atenţie aplicarea îngrăşămintelor chimice, cunoscând că dozele mari de fosfor sensibilizează plantele la această boală, iar azotul creşte rezistenţa.

Fungicidele sunt necesare pentru controlul alternariozei în majoritatea regiunilor cultivatoare de cartof. Primul tratament ar trebui aplicat când apar primii spori, ceea ce coincide cu apariţia primelor leziuni. Fungicidele aplicate înaintea primelor leziuni nu contribuie la suprimarea bolii şi nu sunt necesare. Ca şi în cazul manei, fungicidele trebuie aplicate cu discernământ, alternând produsele, pentru a împiedica apariţia rezistenţei. Fungicidele de contact recomandate pentru controlul manei sunt, de asemenea, eficiente împotriva alternariozei când sunt aplicate la interval de 7-10 zile.

 

Pentru combaterea agenţilor patogeni din cultura cartofului recomandăm urmatoarele fungicide:

ACROBAT MZ60 WG = 0,2% sau

ALIETTE 80WG = 0,2% sau

ELECTIS 75WG = 0,15-0,18% sau

POLYRAM DF = 0,18% sau

CHAMP 77WG = 0,2% sau

CYMBAL 45 = 0,025% sau

DITHANE M45 = 0,2% sau

FUNGURAN-OH 50WP = 0,3% sau

RIDOMIL GOLD MZ 68WG = 0,25% sau

AMISTAR =0,05-0,1%.

 

COMBATEREA DĂUNĂTORILOR

Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) iernează în sol sub formă de adult. Toamna, din a II-a decadă a lunii septembrie şi până la sfârşitul lui octombrie, în funcţie de condiţiile climatice, adulţii din ultima generaţie se retrag în sol la 15-50 cm adâncime, iar în solurile nisipoase pot ajunge până la 90 cm. Începând din a III-a decadă a lunii martie, adulţii hibernaţi apar la suprafaţa solului şi colonizează plante cultivate sau spontane. Primii adulţi apar când temperatura medie a aerului atinge valoarea de 10°C, timp de 2-10 zile, cu tendinţa de creştere. Apariţia adulţilor în primăvară se întinde pe mai multe săptămâni. Gândacul ieşit din hibernare, îşi amenajează în sol o încăpere pe care o părăseşte abia la apariţia condiţiilor favorabile. În caz de timp nefavorabil, acesta revine deseori în pământ. Se întâmpla uneori, în special în zonele sudice, ca în primăverile târzii şi cu 19 încălzire bruscă, când plantarea şi răsărirea cartofului au întârziat, adultul hibernant să apară chiar înaintea răsăririi cartofului. În aceste cazuri, în căutare de hrană un gândac se poate deplasa până la 3 kilometri distanţă; odată găsită sursa de hrană, gândacul se deplasează foarte puţin. Aşa se face că uneori se găsesc 20-30 de indivizi pe o plantă. În strategia de combatere a acestui dăunător trebuie să se respecte unele reguli obligatorii fără de care nu se poate obţine rezultatul aşteptat. Una din aceste reguli este aceea de a alterna produsele cu care se face tratamentul pentru preveni apariţia unor indivizi rezistenţi; o a doua regulă, de care se ţine seama în aplicarea tratamentelor cu insecticide la cartof, o constituie aceea de a începe tratamentul când larvele se găsesc în stadiul 1 şi 2 de dezvoltare, stadiul în care sunt mai sensibile. Acest dăunător se combate prin efectuarea unui tratament pentru fiecare generaţie, ca moment de aplicare luându–se în considerare stadiul de maximă sensibilitate al larvelor faţă de insecticid (la apariţia în cultură a larvelor de vârstă tânără L1-L2). Se poate lua în considerare şi un tratament pentru generaţia hibernantă, în cazul în care se constată în cultură un număr mare de adulţi (mai mult de unu la 4-5 cuiburi).

Pentru combaterea dăunătorilor recomandăm următoarele insectcide:

KAISO SORBIE 5EG = 0,015% sau

CALYPSO 480SC = 0,08% sau

MAVRIK 2F = 0,02% sau

MOSPILAN 20SG = 0,01% sau

DECIS 25WG = 0,03-0,04% sau

FASTAC ACTIVE = 0,025% sau

FURY 10EC = 0,01% sau

KARATE ZEON = 0,02%

 

Combaterea dăunătorilor care atacă tuberculii în sol

Dintre dăunătorii cartofului care atacă părţile subterane ale culturii, cei mai răspândiţi sunt: nematozii cu chişti ai cartofului (Globodera rostochiensis şi Globodera pallida), declaraţi dăunători de carantină, nematodul tuberculilor (Ditylenchus destructor), nematodul tulpinilor (Ditylenchus dipsaci), nematodul galicol al rădăcinilor (Meloidogyne halpa), cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha), gândacii pocnitori (Agriotes spp, Athous spp.) coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa), melcii fără cochilie (Deroceras spp., Arion hortensis), şoarecele de câmp (Microtus arvalis), etc. Atacul produs de larvele viermilor sârmă (Agriotes spp.) se manifestă în special atunci când cartoful este amplasat pe un sol infestat, după grâu sau orz, cultivate în monocultură mai mult de 2-3 ani. El se pune în evidenţă prin galeriile create în tuberculi, depreciindu-i calitativ. Pagubele produse de viermii albi (Melolontha melolontha), se deosebesc de cele ale viermilor sârmă prin aceea că aceştia nu mai perforează tuberculul, ci consumă din pulpa acestuia formând adevărate scobituri de diferite dimensiuni ca suprafaţă şi adâncime; frecvenţa viermilor albi este mai mare în grădini şi locuri bine îngrăşate cu gunoi, ca şi pe nisipuri, unde adulţii pot depune mai uşor ponta. Combaterea dăunătorilor din sol, în afară de rotaţia culturilor, se face prin tratamente la sol cu diferite produse chimice admise în utilizare: TRIKA EXPERT = 10-15 Kg/ha.

 

IRIGAREA

Din necesarul total de apă, în raport cu zona de cultură, precipitaţiile pot să satisfacă numai 40-70%, iar rezerva de apă din sol 5-10%, urmând ca diferenţa de 20-60% să fie acoperită prin irigaţie. Pentru aplicarea corectă a udărilor la cultura cartofului este necesar ca regimul de irigare să fie stabilit în funcţie de condiţiile pedoclimatice concrete ale solului cât şi în funcţie de condiţiile climatice ale anului de cultură. Acesta cuprinde momentul udării, mărimea normei de udare, intervalul dintre udări. Prin irigare, pe lângă completarea deficitului de apă, se realizează şi repartizarea udărilor în funcţie de cerinţele culturii. Ca metodă de udare, pentru cultura cartofului se recomandă irigarea prin aspersiune, cu toate că această metodă, datorită umectării frunzelor, crează condiţii favorabile pentru atacul de boli. Pentru a asigura o udare uniformă pe toată suprafaţa solului trebuie aleasă o schemă de udare corespunzătoare şi evitarea irigării când viteza vântului depăşeşte 2 m/s. Este foarte importantă asigurarea presiunii uniforme a apei în timpul udării, la valoarea prevăzută pentru exploatarea sistemului şi a echipamentului de irigare. Intensitatea ploii (pluviometria aspersoarelor) trebuie să fie corelată cu viteza de infiltrare a apei în sol şi panta terenului.