Descriere
Sulful (numit și pucioasă) este elementul chimic cu simbolul S și cu numărul atomic 16.
Este un nemetal polivalent abundent în natură.
Sulful este cunoscut din cele mai vechi timpuri.
Chinezii și egiptenii (aproximativ 5000 î.Hr.) utilizau sulful ca înălbitor de textile, ca substanță medicamentoasă și ca dezinfectant.
Era cunoscut încă din antichitate, fiind amintit în Iliada ca dezinfectant datorită obținerii de SO2.
Originea numelui „sulf” provine de la latinescul sulfur, iar termenul de „pucioasă” își regăsește originea în cuvântul latinesc puteosus.
Forma sulfur a fost preluată și în celelalte limbi romanice: soufre în franceză, zolfo în italiană (derivat de la solfo), azufre în spaniolă (de la açufre, anterior çufre), enxofre în portugheză (de la xofre).
Denumirile din spaniolă și portugheză pentru sulf au ca și prefix articol arab, deși nu sunt cuvinte de origine arabă.
Se crede că rădăcina cuvântului în limba proto-indo-europeană este *swépl̥ (genitiv *sulplós), un derivat substantival pentru verbul *swelp ‘a arde’.
Aceasta este originea comună și pentru cuvintele din limbile germanice pentru sulf, de la care au evoluat la formele lor moderne: schwefel în germană, zwavel în olandeză și svavel în suedeză.
Este un nemetal multivalent răspândit în natură (zăcăminte sau izvoare sulfuroase).
Se găsește și ca element pur, dar mai ales în compuși chimici, de exemplu sulfați și sulfuri.
Este un element esențial în fiziologia organismelor vii.
Intră în componența a numeroase substanțe de interes economic: acid sulfuric, îngrășăminte, praf de pușcă, chibrituri, insecticide, fungicide, baterii, detergenți, cauciuc vulcanizat, etc.
Sulful este un element nutritiv esențial, ce activează multe procese enzimatice în plante și este parte componentă a glicozidelor, ce dau mirosul caracteristic plantelor de muștar, ceapă, usturoi.
Deficiența de sulf este asemănătoare cu cea de azot.
Datorită mobilității reduse în plantă, sulful nu este translocat din frunzele mature către cele tinere, din etajele superioare.
Simptomele carenței apar întâi pe frunzele tinere și se extind treptat spre baza plantei (invers față de N).
Insuficiența nutriției cu sulf apare îndeosebi în zonele foarte umede, pe soluri cu permeabilitate ridicată, în care elementul este spălat în profunzime.
Speciile mari consumatoare de sulf (varza albă, ceapa, floarea-soarelui, muștarul, păstârnacul, rapița, sfecla) sunt mai predispuse la deficiențe.
Insuficiența aprovizionării cu sulf are ca efect încetinirea pronunțată a creșterii, sau chiar stoparea ei.
Pe frunze apare cloroza uniformă, verde-gălbuie sau galbenă, nu apar necroze, iar plantele nu pierd frunzele prematur;
La grâu, insuficiența sulfului duce la scăderea calității de panificație a grâului, sulful influențând direct compoziția proteinelor din gluten;
La rapiță, carența de sulf se manifestă prin decolorarea frunzelor și a florilor, iar silicvele se opresc din creștere sau nu se dezvoltă normal;
La vița de vie este afectată creșterea, atât a sistemului aerian, cât și a celui radicular;
Lăstarii viței de vie rămân mai mici decât normal, frunzele adulte nu ajung la mărimea obișnuită;
La plantele leguminoase, numărul nodozităților de pe rădăcini este redus.
Pentru prevenirea deficiențelor de sulf se recomandă aplicarea periodică a îngrășămintelor organice, administrarea de superfosfat, dimensionarea corectă a dozelor de azot și menținerea umidității corespunzătoare în sol.
Excesul de sulf nu dăunează, în general, plantelor. Doar concentrațiile foarte mari sunt dăunătoare.
Ploile acide, în care sunt dizolvați oxizi de sulf, pot provoca arsuri pe frunze.